Pe domnul Balotă l-am cunoscut în urmă cu trei ani. Tocmai lăsa un buchet de flori la mormântul soției. Noi, la cel al bunicilor. În timpul ce a urmat, fără intenție, ne-a oferit două daruri: cel de a privi prin ochii dumnealui pe bunicii noștri și de a recupera ceva din amintirea lor (s-au învecinat aproape o viață), iar cel de-al doilea, de a simți prin felul său de a fi și de a vorbi, prin amintiri din Șuiciul de demult, prin cântece și poeme, o lume a satului la care nu am fi avut altfel acces. Am găsit o lume elevată peste așteptări, rafinată, a lucrului făcut cu simțul răspunderii, o lume a justei măsuri, a onoarei și a iubirii pentru familie și sat. La cei nouăzeci și cinci de ani ai săi, îmbogățiți de o perfectă luciditate, domnul Balotă poartă în sine aproape un secol de istorie, cu toate schimbările aduse de trecerea vremii. Ne-a povestit cum a păscut vitele pe pământul boierului Șuiceanu (plătind cu clacă fiecare zi de pășunat) și cum s-a prins în horele ținute la sărbători în fostul han al boierului. A învățat rotărie, apoi s-a ocupat cu măsurătorile topometrice ca brigadier silvic, ajungând să cunoască ținutul în detaliu. Mai târziu a coordonat ateliere de tâmplărie ale școlii de meserii din comună, unde ținea și contabilitatea. Pentru un timp, a fost viceprimar al comunei Șuici. Pământul casei a făcut parte din moșia întinsă a boierului și l-a cumpărat de la acesta când schimbările politice l-au constrâns să vândă.

Ani mai târziu, în 1977, în perioada regimului comunist, a fost elaborat un plan de sistematizare a comunei, care prevedea reparcelarea curților pentru comasarea gospodăriilor aproape de vatra satului. Curtea casei sale urma sa fie divizată în parcele mici, ce permiteau o locuire mai degrabă urbană. Planul nu s-a implementat. S-a făcut apoi trecerea la capitalism, cu toate transformările pe care le-a adus în zona rurală.

În lunga sa locuire pe vale, domnul Balotă a prins trei feluri de a fi ale satului. Satul copilăriei a fost cel aflat sub ocârmuirea boierilor locului, cu moșii întinse și bordeie risipite în marginile lor, alături de sate de moșneni. Despre satul tinereții răzbat în poveștile sale amintiri despre infuzarea vieții rurale cu o ordine instituțională adusă de regimul comunist, cu părțile ei benefice dar și mai puțin benefice. În acest Șuici a fost clădită casa sa. Satul senectuții sale, cel de după 1989, este cel din care tinerii au emigrat masiv către oraș sau către țări străine în căutarea unui venit. Ordinea de altădată a lucrurilor îi pare să se fi pierdut, la fel și comunitatea de atunci și așezarea în loc a celor rămași.

Casa dumnealui a fost cea dintâi pe care am cercetat-o, încă dinainte ca acest proiect să se contureze. Am fost primiți cu o mare bucurie de a împărtăși, de a lăsa cuiva măcar puțin dintr-un preaplin sufletesc, într-un timp când puțini își iau răgazul să asculte. Am descoperit astfel, ținute cu grijă, schițele de început și planurile casei, întocmite chiar de domnul Balotă. Se păstrează încă șabloane de trasare a profilelor și matrițe pentru detalii. Fiecare amănunt al acestei case este o mărturie a nevoii de ordine, a atenției pentru detaliu și denotă plăcerea de a lucra cu mâinile și de a rafina obiectul modelat. Sclivisirea betonului pentru trepte, detaliul mușcat din colțurile casei, care i-a pus pe meșteri în dificultate, podina de peste magazie închisă în lambă și uluc (asemeni hambarelor, pentru a împiedica praful să treacă), pragul cu canal pentru scurgerea apei, care protejează intrarea în beci, nișele arcuite din zidul beciului care se supun ordinii grinzilor, aerisirea acestuia în pod, etc. sunt semne ale răbdării și priceperii oamenilor altor timpuri.

Atașamentul și grija față de casă nu s-au încheiat cu facerea ei. În vizitele noastre îl găsim pe domnul Balotă fie reparând magazia și ordonând stiva de lemne, fie lucrând în atelierul său de tâmplărie sau urcat pe acoperiș pentru a schimba căpriorii șubrezi și jgheaburile ruginite.

De la dumnealui am învățat să privim atent și să respectăm aceste case și oamenii ce le-au clădit „cât mai suntem și cât mai sunt”. La nouăzeci și cinci de ani, trăiești în lumina faptului că revederea nu este o certitudine, ci o șansă.